Terapia genica, intre necesitate si etica

Terapia genica este o stiinta tanara: prima tentativa de aplicare a ei a avut loc in Statele Unite, in 1990, Michael Blaese incercand sa trateze o pacienta cu o grava imunodeficienta ereditara. De atunci, desi neintrerupt se inregistreaza progrese indubitabile, sunt inca putine aplicatii genice despre care se poate spune ca reprezinta un succes din punct de vedere clinic.

Terapia genica este o stiinta tanara: prima tentativa de aplicare a ei a avut loc in Satele Unite, in 1990, Michael Blaese incercand sa trateze o pacienta cu o grava imunodeficienta ereditara. De atunci, desi neintrerupt se inregistreaza progrese indubitabile, sunt inca putine aplicatii genice despre care se poate spune ca reprezinta un succes din punct de vedere clinic.

Si astazi, numeroasele experimente in curs, efectuate in laboratoare din lumea intreaga, au scopul de a imbunatati cunostintele biologice si metodele terapeutice genice pentru a deveni in viitorul apropiat un instrument eficace in mana medicilor.

Terapia genica este un procedeu terapeutic care defineste o serie de tehnologii biomedicale capabile sa introduca intr-o celula o gena-medicament pentru a corecta un defect al genomului sau, cu scopul de a preveni sau corecta o conditie patologica. In teorie exista doua tipuri de terapie genica.

Prima dintre ele prevede introducerea unei gene in celulele unei linii germinale cu scopul modificarii identitatii genetice, iar cea de-a doua urmareste eliminarea defectelor genetice ale celulelor somatice, cu efecte limitate supra pacientului.

Primul tip de terapie genica nu este pe deplin acceptat de lumea medicala si societatea civila, din motive etice si practice. Celalalt tip, insa, permite regresia unora dintre bolile provocate de o alterare a genomului si considerate incurabile, prin introducerea de copii a genei corecte, in celulele pacientului. O astfel de terapie, pentru a fi eficace, trebuie aplicata in patologii determinate de o mutatie punctiforma si de absenta totala sau partiala a secventei nucleotidice a genei.

In unele dintre bolile neuromusculare, terapiile genice isi gasesc aplicabilitate impreuna cu terapiile genetice, dar in altele (cancerul, bolile virale de tip SIDA, insomnia) campul lor de aplicare este potential imens, chiar daca difi cultatile sunt multe. Pentru a transporta o gena-medicament in interiorul unei celule este nevoie de un mijloc de transport. "Vehiculul", denumit vector, este in general un retrovirus modificat sau, mai rar, compus artificial.

Primul dintre obstacole deriva chiar din difi cultatea de transportare, fiind nevoie de vectori adaptati pentru aceasta misiune. Impreuna, vectorul si gena-medicament, pot fi recunoscute ca straine corpului uman, care dezvolta o reactie imunitara. Cel de-al doilea obstacol consta in gasirea unei modalitati de contracarare a acestui raspuns de aparare a organismului.

O a treia problema apare in momentului in care vectorul trebuie sa ajunga la destinatie in zona corecta si in timpul dorit. Cunostintele actuale nu permit inca o modalitate de transport daca se doreste introducere unui numar mare de celule care dupa recoltare au fost modificate in laborator (in acest caz se vorbeste de terapie genica ex vivo).

Exista si alte metode de terapie genica prin care se pot produce culturi celulare, in conditii controlate, de laborator, fara a fi obligatoriu un trasfer genic, celule care mai apoi urmeaza sa fie transferate in corpul pacientului cu speranta ca modificarea biologica va avea efectele sperate.

Maladiile genetice umane prezinta diverse scheme de ereditate, potrivit tipului de mutatie care le cauzeaza. De exemplu, se cunoaste ca distrofi a musculara Duchenne este determinata de o mutatie recesiva a cromozomului X si arata o schema tipica de segregare legata de sex. Fibroza chistica depinde de o mutatie recesiva intr-unul dintre cromozomi. Acest tip de mutatie are o schema de segregare mult mai diversa, femeile si barbatii putand fi afectati de boala in egala masura (25% dintre ei prezinta probabilitatea de a mosteni de la parinti ambele genele mutante si dezvolta boala, 50% dintre ei primesc o alela normala si una mutanta si sunt purtatori, iar 25% au norocul sa fi e normali).

Din punctul de vedere al cercetarii medicale, oamenilor de stiinta americani au identificat, in cantitati mari, o proteina particulara in creierul bolnavilor de Alzheimer si suspecteaza ca activitatea acesteia joaca un rol cheie in dezvoltarea bolii.

In acelasi timp, proteina poate fi un factor semnificativ pentru alte tulburari neurologice. Cauza tuturor relelor pare sa fi e aceasta proteina p25, care este un fragment a uneia mai mari, cunoscuta ca p35, care activeaza enzima cheie pentru dezvoltarea sistemului nervos.

Limitele terapiei genice

Sunt numeroase problemele pe care oamenii de stiita trebuie sa le identifice si sa le surmonteze.

Siguranta procedurii – aceasta este o problema particulara, evidenta pentru vectorii virali. Unii dintre acestia sunt obtinuti din virusi periculosi, cum ar fi HIV. Este deci imperios necesar ca inainte de utilizare acesti vectori sa fie privati de virulenta originala.

Eficienta transferului – in studiile asupra terapiei genice, majoritatea eforturilor se concentreaza asupra descoperirii de vectori capabili sa transfere ADN-ul in mod eficient.

Selectivitatea "bombardamentului" – in ultimii ani a fost pusa la punct o varietate mare de vectori, unii dintre ei in masura sa transporte gene straine intr-un anume tip celular (precum globulele albe, celulele musculare).

Durata exepresiei genei transferate – terapia genica este practic inutila daca expresia genei "straine" nu este mentinuta o perioada de timp suficienta. Cercetatorii urmaresc dezvoltarea de sisteme care permit o expresie prelungita, astfel incat pacientii sa fie supusi unei singure sedinte de tratament sau pentru a permite repeta rea tratamentelor la distate mari de timp.

Reactia imunitara – poate induce eliminarea celulei modificate genetic sau inactivarea proteinei produse de noua gena, anuland astfel toate efectele terapiei. In dezvoltarea de noi strategii de terapii genice se urmareste, pe cat posibil, evitarea declansarii raspunsului imunitar.