In lumina importantei maxime acordate in ziua de azi nutritiei, atat profilactice, cat si curative, oamenii de stiinta au inceput sa reevalueze nutrienti cunoscuti de mult timp, dar ale caror roluri erau mai putin intelese si apreciate.

In lumina importantei maxime
acordate in ziua de azi
nutritiei, atat profilactice, cat
si curative, oamenii de stiinta
au inceput sa reevalueze
nutrienti cunoscuti de mult
timp, dar ale caror roluri erau
mai putin intelese si apreciate.

Consumatorii moderni asteapta produse alimentare
noi, cu performante nutritive si
sanogenetice din ce in ce mai ridicate. Se
poate spune ca marfurile alimentare actuale incorporeaza
un volum crescator de progres tehnico
– stiintific si ca urmare tehnologia alimentara
contemporana se diferentiaza net de cea clasica,
„incluzand” un mare numar de ore de cercetare
anterioare punerii la punct a unui produs.

Un nutrient „nou” din punct de vedere al
evaluarii dar cunoscut de ceva timp este L-carnitina.
Il regasim la ora actuala indeosebi in produsele
destinate sportivilor sau celor care vor sa isi amelioreze
performantele fizice, hipertrofiindu-si masele
musculare. Intr-adevar, carnitina este o substanta
responsabila de transportul acizilor grasi cu lant
lung in mitocondrii (sub forma activata de acil –
CoA), fabricile de energie ale celulei, si cu evacuarea
produsilor metabolitilor intermediari de la acest
nivel, evitand astfel acumularea acestora. Cu alte
cuvinte, carnitina contribuie la eliberarea energiei
din acizii grasi, energie intrebuintata mai ales de
catre muschii in activitate.

Substanta, un compus cuaternar de amoniu,
a fost izolata la inceputul secolului XX din produse
din carne, de unde si numele sau. Numai izomerul
levogir este activ din punct de vedere biologic.
O perioada a fost considerata a fi o vitamina
(Vitamina Bt), dar astazi se stie ca ea poate fi sintetizata
in cantitati suficiente intr-un organism
sanatos si ca numai in anumite circumstante metabolismul
nu mai poate produce necesarul, devenind
dependent de aportul exogen (micronutrient
conditionat esential).

Omul sintetizeaza nutrientul din lizina si
metionina, intr-un proces care implica mai
multe etape biochimice, catalizate de enzimele
corespunzatoare. Una dintre acestea, gama-butirobetainhidrolaza,
este absenta din muschii scheletici
si miocard, dar este prezenta in cantitati
mari in ficat, testicule si rinichi. Nivelul la care se
sintetizeaza endogen carnitina pare a fi constant,
fara legatura cu aportul sau resorbtia renala. De
retinut ca sinteza endogena a L-carnitinei necesita
prezenta concomitenta in organism a unui numar
de nutrienti, care, spre deosebire de cei doi aminoacizi
care sunt substratul reactiilor biochimice,
reprezinta cofactori ai enzimelor implicate in proces.
Este vorba de fier, vitamina C, vitamina B6, si
vitamina PP sub forma de NAD.

La sinteza endogena se adauga substanta
primi ta prin intermediul alimentelor si, eventual,
ca supliment. Biodisponibilitatea carnitinei alimentare
depinde de compozitia dietei si de necesitatile organismului. De exemplu, pentru
vegetarieni, care au un aport scazut, absorbtia
intestinala (activa si pasiva) poate ajunge pana la
86% din substanta ingerata, pe cand la un mare
consumator de carne procentul poate fi de 50 –
60%. Mult mai putin se absoarbe din suplimentele
de carnitina, ararerori atingandu-se procente
de 18 – 20%. Carnitina neabsorbita este degradata
de flora bacteriana colonica, rezultand doi metaboliti
principali: trimetilamina, care este reabsorbita,
transformata in trimetilamin -N-oxid si eliminata in
urina si gama-butirobetaina, care se elimina in materiile
fecale.

L-carnitina si esterii sai cu lant scurt se excreta
pe cale renala. Reasbsorbtia sa este regulata, efectuandu-se cu o eficacitate foarte mare (95%) si,
ca atare, pierderile zilnice sunt extrem
de scazute. Desigur, la acest nivel intervin
diferiti factori de influenta,
care pot determina scaderea
resorbtiei de carnitina, printre
care sarcina, deficienta primara
sistemica de carnitina,
dietele hiperproteice sau
cele hiperlipidice
si hipoglucidice.

Evident, si atunci cand
organismul este confruntat
cu un exces de carnitina
circulanta provenita
din suplimente, excretia renala este amplificata.
Sinteza carnitinei se realizeaza indeosebi in ficat,
dar si in rinichi, de unde se pune problema transportului
la alte organe si tesuturi. Evident, asa cum am
aratat si la inceput, cantitatile cele mai mari de carnitina
sunt solicitate de tesuturile care folosesc ca
sursa primara de energie acizii grasi, adica de cord si
muschii striati. Inainte de a fi substratul beta-oxidarii
mitocondriale, acizii grasi cu lant lung trebuie sa se
transforme in esteri ai carnitinei (acil-carnitine). De
fapt, aici se gaseste chiar etapa care limiteaza rata
de oxidare a acizilor grasi, datorita enzimei carniti npalmitoyl-
transferaza (CPT1) localizata pe fata externa
a membranelor mitocondriale care faciliteaza
transferul acizilor grasi cu lant lung in interior, de la
coenzima A, la L-carnitina. O proteina de transport,
carnitin – acilcarnitin translocaza (CACT) asigura
transportul esterilor acil-carniti nici prin membrana
interna a mitodondriei. La acest nivel al membranei,
carnitin – palmitoil – transferaza 2 (CPT2) catalizeaza
transferul acizilor grasi, de la forma legata de L-carnitina,
la cea legata de CoA, in citoplasma mitocondriei.

Acestia vor deveni substratul beta – oxidarii, cu
productie finala de propionil si acetil CoA.
Un alt rol important al carnitinei este de reglare
generala a metabolismului energetic, prin modularea
raportului acil CoA/CoA. De exemplu, carnitina
poate facilita oxidarea glucozei, prin indepartarea
grupurilor acil rezultate din beta-oxidarea acizilor
grasi si eliberarea coenzimei A, care poate participa
la reactiile catalizate de piruvat dehidrogenaza.

Se poate lesne trage concluzia ca nutrientul
este extrem de important in desfasurarea
proce selor metabolice, indeosebi a celor eliberatoare
de energie. Dar in acelasi timp s-a aratat
ca organismul economiseste carnitina, ca atare
deficientele la omul sanatos sunt exceptionale.
Chiar si la vegetarienii absoluti, care au un aport
dietetic de carnitina extrem de scazut, carenta
de carnitina este practic inexistenta, deoarece
organismul poate sintetiza suficienta carnitina
pentru a face fata necesitatilor zilnice fara a
apare fenomene de carenta.

Deficientele de carnitina pot fi diagnosticate
paraclinic atunci cand ne confruntam cu o
concentratie plasmatica a carnitinei libere mai mica
de 20 micromoli/l si cu un raport mai mare de 0,4
al acil-carnitinei fata de carnitina libera.
Exista doua circumstante patologice ereditare,
foarte rare, in care apare deficienta primara
de carnitina. Prima afectiune este deficienta primara
sistemica de carnitina. Este o afectiune autozomal
– recesiva, datorata unei mutatii care
afecteaza proteina transportoare a carnitinei
(OCTN2). Fara tratament, afectiunea determina
decesul rapid, in prima copilarie, al bolnavilor.
A
doua afectiune este deficienta miopatica de carnitina,
de asemenea o problema genetica, dar
mai putin grava ca anterioara. In acest cadru,
deficienta este limitata la musculatura striata
si la miocard, nivelurile circulante de carnitina
fiind normale.

Deficientele secundare sunt cu mult mai frecvente
decat cele primare. Deficienta secundara
(depletia) de carnitina poate fi determinata de
defecte ereditare ale metabolismului lipidic sau
aminoacidic, care provoaca o excretie renala
ridicata a substantei. Depletia sistemica poate
avea la origine si o reducere a resorbtiei tubulare
(in sdr. Fanconi).

De asemena, pacientii hemodializati sau cei
care consuma cronic antibiotice conjugate cu pivalat
pot suferi deficente secundare de carnitina.
Tinand cont de rolurile metabolice ale carnitinei,
este de la sine inteles ca ea a inceput
sa fie folosita in tratamentul si profilaxia unor
afectiuni sau circumstante care ridica probleme
medicinei moderne.

De exemplu, carnitina pare sa aiba potential in
incetinirea imbatranirii, mai ales ca s-a constatat
ca nivelurile de carnitina din tesuturi au tendinta
de declin pe masura ce avansam in varsta. Carnitina, administrata la sobolan alaturi de acidul lipoic,
in doze mari si pe termen scurt, a determinat
ameliorarea metabolismului, energetic mitocondrial,
a stresului oxidativ si imbunatatirea memoriei.
Nu exista inca rezultate pentru studii similare
efectuate la om.

Dementa Alzheimer este o afectiune in care s-a
sugerat inca din anii ’90 utilitatea administrarii de
carnitina, care ar incetini viteza declinului cognitiv.
Studii recente nu confirma insa acest efect.
In contextul avansarii in varsta de cele mai
multe ori debuteaza osteoporoza. Ea pare a fi
influentata si de deficienta batranului in carnitina,
care determina deprimarea metabolismului
energetic inclusiv la nivelul osului, cu afectarea
consecutiva a functiilor locale reconstructive care
cad in sarcina osteoblastelor. Studii pe animale
au dovedit, deocamdata inconsistent, ca administrarea
de suplimente de carnitina poate sa amplifice
nivelul osteoclacinei serice, in comparatie
cu placebo, osteocalcina fiind un indicator al
activitatii osteoblastice.

Si in afectiunile cardio-vasculare se poate
dovedi benefica suplimentarea cu carnitina,
alaturata tratamentului specific. In studii pe animale,
carnitina a redus leziunile ischemice la
nivelul miocardului. La om, administrarea de
L-carnitina la scurt timp dupa un IM a condus
la ameliorarea evolutiei, in cateva studii clinice.

Sunt de retinut doua studii efectuate pe un
numar mare de pacienti. Primul a inclus 472 persoane
care au primit in prima zi dupa declansarea
primului IM L-carnitina (iv in primele 5 zile si
oral, in urmatoarele 12 luni) sau placebo. Nu au
existat diferente semnificative in ceea ce priveste
mortalitatea sau incidenta insuficientei cardiace
congestive, dar volumele ventriculelor stangi au
fost semnificativ mai reduse la grupul tratat cu
carnitina. Al doilea studiu, bazat pe rezultatele
celui dintai, a inclus 2.330 pacienti si a urmarit
efectul carnitinei asupra incidentei insuficientei
cardiace la 6 luni de la infarct. Din pacate, terapia
nu a determinat rezultatele scontate.

Efectele carnitinei asupra evolutiei insuficientei
cardiace au fost studiate si in afara cadrului infarctului
de miocard. In mai multe studii s-a remarcat
ca suplimentele (de exemplu, propionil-L-carnitina)
au ameliorat intr-o masura mai mare sau mai mica
toleranta la efort fizic a bolnavilor, indeosebi a celor
cu o fractie de ejectie a ventricuului stang mai
mare (peste 30%).

Leave a reply