„Chirurgia e mai grea decat militaria!”

Interviu cu prof. dr. Ioan Lascar, Seful Clinicii de "Chirurgie Plastica si Microchirurgie Reconstructiva" al Spitalului Clinic de Urgenta Bucuresti.

Interviu cu prof. dr. Ioan Lascar, Seful Clinicii de "Chirurgie Plastica si Microchirurgie Reconstructiva" al Spitalului Clinic de Urgenta Bucuresti

Sunteti o personalitate incontestabila in domeniul dvs. Ce anume considerati ca v-a adus celebritatea?

Nu stiu daca am putea numi celebritate rezultatul muncii mele. Cert e ca nu am urmarit niciodata asa ceva, dar fiind indragostit de profesiunea mea am incercat sa o fac cat mai bine. Am fost incantat intotdeauna de lucrurile noi in acest domeniu si sigur ca niciodata nu m-am dat inapoi atunci cand au fost probleme mai dificile, mai delicate, chiar pe care altii le evitau.

Schimbati destine prin schimbarea sexului.

Schimbarea sexului este un exemplu tipic de schimbare a destinului, dar in general interventiile din specialitatea mea, ma refer la microchirurgia reconstructiva, schimba destinul multor oameni. Este o specialitate care a evoluat fantastic in ultimul sfert de veac, iar mariajul cu microchirurgia mi-a adus mari satisfactii.
Si inca mai exista orizonturi noi neexplorate in specialitatea mea, iar altele pot fi substantial imbunatatite. Am inceput specialitatea in urma cu peste 30 de ani, cand se baza strict pe procedee clasice si am avut privilegiul sa vad si sa particip la nasterea microchirurgiei. Pacienti din sfera acestei specialitati, practic insolvabili acum 25 de ani, au acum solutii din cele mai spectaculoase.

Ati facut o concesie mamei dvs. alegand aceasta profesie. Erati inclinat spre stiintele exacte. Ce legatura faceti acum, dupa atatia ani de profesie, intre acestea?

Sunt absolut convins ca medicina nu se mai poate face azi fara stiintele exacte. Agresiunea tehnologiei face ca medicina sa nu mai poata avansa fara acestea. Imi amintesc ca pe vremea cand eram elev de liceu, candidatii pentru facultatea de medicina se recrutau dintre absolventii sectiei umane, pe cand eu am fost rara avis fiind absolventul unei sectii reale, pasionat si de matematica, dar si de fizica.

Peste 30.000 de pacienti, operatii, si o lista de asteptare pana in 2015! Exista interventii, proceduri pe care numai dvs. le puteti face acum in Romania?

Daca s-ar stradui, da, cred ca ar putea sa realizeze si altii ceea ce fac eu.

Eu nu am spus daca s-ar stradui, ci daca exista!

Nu stiu, aici ii las pe altii sa decida.

Sunteti privit ca un unicat "made in Romania". Simtiti asta?

Toti suntem unicat, Dumnezeu ne-a creat pe fiecare, unicat in felul nostru!

Exista la aceasta ora un discipol care sa va calce aproape pe urme? Aveti un copil de suflet?

Sigur ca partea didactica a specialitatii mele ma obliga sa am contact permanent cu generatiile tinere si sper ca unii dintre ei vor putea face si mai mult decat mine. Am format foarte multi specialisti in tara noastra si nu numai in tara, si in Europa, Asia si in Africa.

Ce anume calitati considerati ca ati avut, cu ce anume ati fost harazit, pentru a fi singurul care ati reusit sa salvati pacienti aflati in situatii aparent imposibil de rezolvat?

Nu va prea pot raspunde la acesta intrebare. Consider ca daca iti place ceea ce faci, daca esti confruntat cu probleme deosebite, nu ai decat doua posibilitati: sa le rezolvi sau sa te dai la o parte! Eu am ales varianta sa le rezolv.

Ion, "omul pasare", un caz deosebit si mediatizat, refuzat in tara, peste hotare. Cum de v-ati incumetat, cum ati stiut ca veti reusi?

Nu eram chiar atat de tanar incat sa mai stau pe ganduri si sa intorc pe toate fetele un caz pentru a lua decizia corecta. Sigur, cu timpul, experienta te face sa iei mult mai repede decizia corecta. A fost un caz impresionant fara indoiala si trebuie sa marturisesc ca m-a impresionat si pe mine. Practic, era o persoana dependenta in totalitate de cei din jur. Desi avea doua maini si doua picioare, totusi erau inutilizabile, erau niste mase diforme care nu puteau fi utilizate nici macar pentru necesitatile personale. As zice mai degraba ca il impiedicau, erau niste volume imense, diforme, imobile, cu o greutate mult peste normal.

Cat de rar este un asemenea sindrom (Lewandowscky)?

Dupa forma clinica intalnita la acest caz si dupa ce m-am consultat si cu alti colegi, as putea spune ca e un caz unic.

In tara sau in lume?

In tara. Am crezut ca e chiar unic si in lume, pana in momentul in care am primit o corespondenta.

Cei de la Discovery au documentat cazul pacientului si au facut un film. In urma prezentarii acestui pacient in documentarul respectiv, m-au contactat niste colegi dintr-una dintre tarile asiatice. Pentru un caz mai grav, ca forma clinica, decat cel de la noi din tara, iar cei de acolo nu aveau nici o solutie. M-au rugat sa facem schimb de informatii, de experienta. Eu le-am trimis documentatia privind interventia chirurgicala propriu zisa, cu imagini post operator si cu rezultatul final. Dupa cateva saptamani, am avut placerea sa primesc de la ei o scrisoare in care mentionau ca au abordat pacientul dupa protocolul pe care l-am aplicat eu si au fost multumiti de rezultat.

Sigur ca mi-a facut placere sa aud lucrul acesta, mai ales ca fusese un pacient destul de plimbat, dupa cate stiu eu, evaluat si in Statele Unite. Dar cei de acolo nu s-au incumetat sa il opereze.

Nu va sperie astfel de cazuri? E experienta la mijloc?

Ati spus chiar dvs., peste 30.000 de cazuri operate !

Dar cred ca exista si un resort interior care va spune daca da sau nu!

Sigur, fiecare avem ceva al nostru pe dinauntru!

Un alt caz mediatizat: Lucica Bunghez.

Cel de-al doilea caz mediatizat in Romania, chiar a fost un caz de rasunet mediatic planetar si nu exagerez de loc cand spun asta, pentru ca a fost difuzat pe toate canalele de stiri importante, in zona presei scrise, deci a fost un caz care a facut ocolul planetei. Si cred ca nu a fost exagerat interesul mediatic, pentru ca pacienta a fost intr-adevar unica. In literatura de specialitate nu exista raportarea unui caz asemanator. Si ma refer la proportia dintre greutatea tumorii si cea a pacientei, care inainte de operatie avea 119 kg si, dupa 24 de ore de la extirparea tumorii, 40 de kg! Practic, tumora era de doua ori mai grea decat pacienta, caz fara precedent in literatura de specialitate!

Cate ore a durat interventia?

Nu foarte mult, aproximativ 8 ore, pentru ca fiind un caz cu totul iesit din comun, am adoptat o strategie speciala. Avand si colegi americani in echipa, care au operat cot la cot cu noi, am profitat de faptul ca tumora era simetrica. Am trasat cu markerul, divizand-o in doua jumatati egale, si am operat doua echipe. O echipa condusa de mine si a doua echipa condusa de colegul american. Inainte de operatie medicul anestezist m-a intrebat: "Ian, cat crezi ca va dura interventia?". "- Opt ore!". L-a intrebat si pe colegul din Statele Unite si a raspuns ca estimeaza durata interventiei la 18 ore! Ei bine, a durat 7 ore si jumatate! Noi am terminat putin inaintea lui, dar a fost doar o competitie colegiala. Deci operatia s-a desfasurat ca o competitie, care a fost evident in beneficiul pacientei, pentru ca nu e totuna ca o operatie sa se termine in 8 ore sau in 18 ore.

Alt caz mediatizat a fost al tanarului cu penisul sectionat de 3 ori. Ati afirmat ca fragmentele respective nu au fost conservate. De ce s-au "pierdut cu firea" medicii?

Categoric, la mine a ajuns destul de tarziu, la doua zile de la incident, iar impactul emotional si mediatizarea nu au fost factori de neglijat pentru reactia medicilor atunci. Reconstructia de penis s-a facut conform tuturor regulilor care presupun inclusiv armarea cu grefon osos revascularizat.

Considerati ca a fost culpa medicala?

La data la care eu l-am operat eram si Presedintele Comisiei de Disciplina al Colegiului Medicilor din Bucuresti, deci a trebuit sa judec problema si in cadrul Comisiei, dar a trebuit sa ajut si pacientul. Cred ca rar se intampla o astfel de dubla ipostaza.

Si care a fost decizia dvs., a fost culpa medicala sau nu?

Sigur, a fost o culpa medicala. Si sanctiunea a fost pe masura! I s-a retras medicului respectiv dreptul de practica medicala, unul dintre putinele cazuri la care s-a aplicat aceasta sanctiune.

Clinica dvs. privata se axeaza numai pe operatii estetice?

Desigur, insa tot la aceasta clinica se fac si interventii de microchirurgie reparatorie.

Sunt interesati de astfel de interventii de chirurgie estetica din ce in ce mai mult si barbatii, nu in aceeasi masura ca femeile. Interesul sexului masculin a inceput sa fie evident mai ales in ultimii 4-5 ani.

In ce masura nu ati fi de acord cu vreuna dintre operatiile solicitate de pacienti? Ati refuzat vreodata o solicitare pentru o interventie pe care nu ati considerat-o necesara?

Fiecare pacient trebuie sa beneficieze de interventia chirurgicala corecta. Ca sa sfatuiesti pacientul, daca e bine sau nu sa apeleze la un anumit tip de interventie, este obligatia ta ca medic. In relatia aceasta, medic-pacient, medicul este persoana informata. El este cel care trebuie sa evalueze problema pacientului, sa vada daca e reala sau nu, iar daca e reala sa o cuantifice si sa-i ofere pacientului solutia optima. Si evident se-ntampla relativ frecvent sa refuz un anume tip de interventie. Sunt paciente pornite sa-si faca un anume tip de interventii si incerc sa le lamuresc ca nu le aduce nici un beneficiu ceea ce solicita. Trebuie sa recunosc insa, ca unele persoane chiar sunt deranjate daca sunt sfatuite sa renunte si pleaca suparate, apeland la alte clinici. Unele au revenit mai apoi sa-si exprime regretul ca nu au tinut cont de sfatul primit la clinica mea si ca au facut o astfel de imprudenta.

Mult timp, aproape tot, dedicat profesiei. Dar aveti si o familie.

Si inca foarte intelegatoare! Sotia este medic primar ginecolog si sigur ca poate intelege viata de chirurg. Desigur ca regret ca nu am putut fi mai mult alaturi de familia mea, ca nu am dedicat mai mult timp si baiatului meu, dar pe de alta parte nu regret nici ce am realizat in plan profesional. Regret de exemplu ca fiul meu nu a ales sa urmeze medicina, pentru ca astfel am fi petrecut mai mult timp impreuna. El a ales pictura si este un artist talentat. Alta profesiune, cu totul alti parametri de desfasurare a existentei. A avut numeroase expozitii personale, in tara si in strainatate. Cred ca a mostenit aceasta pasiune de la tatal meu, preot, care a avut astfel de inclinatii in timpul liber.

Sunteti un pasionat declarat al muzicii clasice. Mozart si microchirurgia! De ce?

Am multi compozitori preferati, dar pentru interventiile pe care le fac Mozart mi se pare cel mai potrivit! Se apropie, zic eu, cel mai bine de chirurgia reconstructiva. Ma ajuta sa ma concentrez si sa ma incarc cu energie.

In afara de aceasta bucurie si placere, mai aveti alte pasiuni?

Imi place sa citesc. Mi-a placut sa citesc, am citit foarte mult, noroc ca am citit cand am avut timp, pentru ca acum e mai greu. Citeam cam 300 – 400 de pagini pe zi spre sfarsitul liceului si asta m-a ajutat. Acum tot adun carti pe care doresc sa le citesc, le tot adun, teancul tot creste, dar din pacate nu am inca timpul necesar pe care sa il dedic lecturilor. Imi place vanatoarea, sunt vanator vechi!

Imi place sa conduc, imi plac masinile. In domeniul acesta mi-a placut sa ma si implic nu numai sa conduc, sa le mesteresc adica. Prima mea masina a fost un Wolfswagen broscuta. Eram student si pe vremea aceea era o raritate sa ai masina, si nu numai ca student. In curtea facultatii erau 2 sau 3 masini. Pe strada circulau doar cateva masini. O tempora! Cunosteam acea masina pana la ultima garnitura sau siguranta; i-am desfacut motorul de doua ori, l-am curatat, l-am reglat, dupa zgomot o puteam diagnostica. Sigur si acum imi place sa aud motorul! Dar nu mai pot "umbla" la motor.

Olimpic pe tara la fizica. Azi, "olimpic" in microchirurgia reconstructiva.

Care este primul gand pe care il aveti cand puneti mana pe bisturiu, inainte de prima incizie? Sa-i fiu de ajutor pacientului. E un moment de maxima concentrare, care precede actul chirurgical. In momentul acela trebuie sa stii foarte bine care va fi rezultatul, cum se va desfasura totul, pana cand pacientul il uita pe chirurg deja. De fapt e cea mai buna proba, cand pacientul te-a uitat, nu te mai cauta – aceasta echivaleaza cu reintegrarea completa.

Cand ati descoperit dragostea pentru chirurgie?

Din studentie, m-a atras pentru ca este partea cea mai concreta a medicinei. M-a atras si tehnica, dar si ca in chirurgie totul este totul foarte concret, foarte precis, foarte logic.

Care a fost profesorul care v-a marcat formarea profesionala?

In studentie profesorul Firica de la spitalul Colentina. Apoi, m-a impresionat profesorul Gavriliu. Mi-aduc aminte ca prin anul III sau IV de facultate am avut cinstea sa fiu in echipa cu prof. Gavriliu, sa operez cu dansul, ceea ce a avut un efect destul de puternic asupra mea.

Si totusi, ce personalitate v-a marcat viitoarea cariera?

Specialitatea acesta mi-am ales-o pentru ca mi-a permis nota pe care o obtinusem la secundariat, imi doream chirurgia, dar nu eram foarte documentat cu privire la ce ar insemna acesta specialitate. Dar m-a atras si prin noutate, era la inceputuri. In 1958 s-a nascut chirurgia plastica si in Romania, datorita prof. dr. Agrippa Ionescu. Anul acesta se implinesc iata 50 de ani. Suntem in pragul momentului aniversar marcat si de Congresul din toamna, al X-lea Congres al chirurgilor plastici din Romania. Congresul se va desfasura sub coordonate destul de speciale, in sensul ca vor fi prezentpractic toti liderii specialitatii, la nivel national dar si international. Si toate acestea pornind de la un om, care a "nascut" acum 50 de ani acesta specialitate la noi in tara.

Unde plasati scoala romanesca de chirurgie pe plan international?

Este la acelasi standard de performanta fata de oricare alta tara din Uniunea Europeana sau Statele Unite. Si desigur ca o astfel de afirmatie, facuta in urma cu 20 sau 25 de ani, ar fi fost artificiala. Nu parea credibila. Acum insa, fiecare din noi, in ultimii 20 de ani, am umblat peste tot, am stabilit contacte, i-am vazut pe corifei operand, am vazut si diferenta dintre vorbe si fapte, deci am constatat ce inseamna specialitatea pe diferite meridiane.

Cateva cuvinte despre echipa de la Spitalul de Urgenta pe care o conduceti.

Echipa pe care o conduc in cadrul Spitalului de Urgenta, prin numarul de specialisti pe care i-am pregatit, de cercetatori, prin volumul de munca si calitatea actului medical, este un serviciu de prima mana din tara. In Romania sunt ceva peste 200 de chirurgi plasticieni, cu tot cu rezidenti, iar la Spitalul de Urgenta, in prezent, sunt aproximativ 65 de specialisti, adica o treime! Si am satisfactia maxima ca cei pe care i-am instruit, sau o buna parte dintre ei, sunt capabili de performanta.

Ce presupune viata de chirurg?

Chirurgia este mai rea decat militaria! Militaria ti-o impun regulamentele sau sefii, pe cand in chirurgie rigorile sunt maxime si numai chirurgul este cel care trebuie sa si le impuna. Munca de chirurg inseamna o viata plina de restrictii si renuntari. Am renuntat si eu acum multi ani la fumat. Am inceput sa fumez in facultate. Momentul crucial cand un student la medicina incepe sa fumeze este la inceperea disectiilor. Si in anul I de facultate aveam 17 ani.

Cand v-ati hotarat sa renuntati la fumat?

Cand am operat intr-o noapte, bausem si multa cafea, fumasem mult si nu m-am simtit foarte bine. Acest episod s-a intamplat acum 25 ani.

Un secret pentru toata energia nesecata de care dispuneti?

Cred ca e vorba de o mostenire genetica, de la mama mea, care era o persoana foarte activa. Ma intrebam chiar cand se odihneste! Si desigur, viata stricta pe care o duc, linistea pe care mi-o confera familia.

Revin la intrebarea legata de schimbarea de sex. In ce masura considerati ca are voie, dreptul, Omul Lascar, sa determine aceasta schimbare?

E o intrebare, care la momentul primei interventii de acest gen mi-am pus-o si eu! Pot sa va spun ca am considerat ca e necesar sa fac un drum pana in Moldova, sa discut cu tatal meu. Pentru ca e o problema care are multe fatete – morale, etice, religioase etc., am considerat ca trebuie sa ma sfatuiesc cu cineva apropiat, cu atat mai mult cu cat tata era preot!

Si am disecat problema foarte amanuntit. Tatal meu era o persoana foarte educata si cultivata si m-am dus cu oarecare teama si incarcat de emotie. Surpriza mea a fost extraordinara si extrem de placuta, pentru ca tatal meu a primit firesc o astfel de problema si mi-a spus ca daca prin aceasta interventie putem sa aducem beneficii unui om, bolnav, caci aici discutam de o boala, atunci inseamna ca acest lucru poate fi facut. Cu alte cuvinte, daca ar fi fost "interzis", probabil ca nu am fi avut acces la o astfel de rezolvare.

Pe de alta parte, pentru ca un astfel de pacient sa ajunga pe masa chirurgului trebuie un dosar cu aprobarile multor specialisti: medici endocrinologi, psihiatri, psihologi, chiar si legisti. Asadar, chirurgul pana la urma este doar un executant. Nu este de ajuns ca un pacient sa isi exprime dorinta de a-si schimba sexul, iar chirurgul sa se uite in agenda si sa-l programeze imediat. Drumul pentru a avea o astfel de aprobare este si foarte lung, si spinos, dar si foarte necesar. Repet, chirurgul nu are nici o responsabilitate pentru asezarea pacientului pe masa sa de operatie.

Cu aprobarile si examinarile specialistilor, eu raman cu satisfactia ca am facut un om util societatii.

Impacarea cu mine, in legatura cu moralitatea acestui act medical, a survenit atunci, la inceputul anilor '90, in urma discutiei purtate cu tatal meu.