Studii stiintifice au evaluat si au dovedit importantele avantaje pe care ceaiul le are
pentru sanatate, in prezent, ceaiul fiind extrem de popular. Dincolo de obicei si
de placere, ceaiul este un rezervor de sanatate, astfel incat si persoane care nu au
baut niciodata ceai „adevarat” sunt astazi indemnate sa o faca.

Ceaiurile reprezinta o familie
foarte diversa de produse, care
impartasesc caracteristici
comune dar si un numar mare
de diferente. Definitia si
modalitatile prin care se prepara ceaiurile
sunt aspecte comune. Ceaiurile reprezinta
infuzii, decocturi sau macerate obtinute din
zone anatomice specifice ale plantelor.
Pentru acelasi ceai, se pot folosi componente
de la o singura planta sau de la mai multe, iar
formele in care se gasesc aceste componente, la
momentul pregatirii ceaiului, sunt diverse.
Astfel, se pot folosi (mai rar) plante
proaspat culese – in conditii bine determinate
– sau uscate. Recoltarea plantelor
folosite pentru ceaiuri trebuie facuta cu
maxima atentie, pentru ca, daca este vorba
de flora spontana, trebuie sa se evite recoltarea
accidentala de plante toxice.

De asemenea, momentul culegerii este
foarte important. In general, organele subterane,
rizomii, bulbii, tuberculii sau radacinile
plantelor perene sau bianuale se recolteaza
primavara devreme, cand apar primele frunze
sau toamna tarziu.

Mugurii si ramurile se recolteaza la inceputul
primaverii cand scoarta se poate
indeparta usor si seva incepe sa circule
in planta. Frunzele sau florile, sau planta
intreaga (partile aeriene), se recolteaza
primavara, inainte sau in momentul infloririi,
cand contin maximum de principii active.

Fructele sau semintele sunt recoltate
toamna tarziu, cand acestea sunt ajunse la
maturitate, pana la caderea brumei.
Dupa culegere, plantele sunt uscate, acesta
fiind un proces de mare importanta care
influenteaza calitatea produsului vegetal. Prin
uscare, acesta este stabilizat prin inactivarea enzimelor
cu ajutorul caldurii. Uscarea a capatat
aspecte de adevarata arta in cazul plantei Camelia
Sinensis, asa cum vom arata mai departe.

Modalitati de preparare a ceaiului

Prepararea ceaiului propriu-zis se face
prin prin:

n Infuzare: extrage substantele active
din produse vegetale cu tesuturi friabile:
flori, frunze si chiar radacini sau fructe
purtatoare de uleiuri volatile care s-ar pierde
prin fierbere. Peste produsul maruntit, se
toarna apa clocotita, vasul se acopera si se
mentine 20 de minute la cald. Ulterior, se
strecoara si se consuma.

n Decoctie: extrage substantele active
din tesuturi lemnoase: radacini, rizomi,
scoarte, fructe sau frunze coriace (ex. Eucalypt).
Peste planta maruntita se aplica apa
clocotita si se fierbe 5 – 15 minute.

n Macerare: se foloseste la extragerea
mucilagiilor din plante (seminte de in,
radacina de nalba, etc). Peste planta maruntita
se adauga apa rece si se mentine 30 de minute,
amestecandu-se de cateva ori. Ulterior,
lichidul se decanteaza si se strecoara.

Trebuie mentionat ca, in cazul ceaiurilor
medicinale, cantitatile folosite sunt foarte importante,
pentru ca, similar produselor farmaceutice,
si aici cantitati prea mari de substante
active pot fi daunatoare. Totusi efectele adverse
sunt intalnite cu mult mai rar.

De fapt, „ceaiul adevarat”, denumirea
corect folosita, se refera la bautura obtinuta
din mugurii si frunzele plantei de ceai
(Camelia Sinensis).

Este bautura consumata anual de cel mai
mare numar de persoane, cantitatile depasind
cu mult cafeaua sau bauturile racoritoare. Si
fiind intrecuta doar de apa.

Calitatile bauturii variaza, insa planta de
baza este aceeasi. Factorul determinant de
variatie este procedeul de prelucrare a plantei
dupa recoltare.

Ceaiul „alb” se obtine prin ofilire si o
usoara fermentatie, fiind mai limpede in
ceasca. Gustul lui e putin mai pronuntat.

La ceaiul „verde”, procesul de oxidare a
frunzelor recoltate este oprit dupa putin timp.
Frunzele sunt uscate prin expunere la aburi,
o metoda traditionala japoneza, sau prin
gatire uscata in tigaie, metoda traditionala
chinezeasca, fara a fi distrusa clorofila din
compozitie. Spre deosebire de ceaiul negru,
ceaiul verde este ceai nefermentat.

Pentru producerea ceaiului „negru”,
frunzele de ceai sunt lasate sa se oxideze natural
pentru un timp indelungat, pana la o luna,
ceea ce da culoarea neagra a frunzelor. Ceaiul
negru este cunoscut si ca ceai rosu. Ceaiul negru
este cel mai popular ceai din lume, fiind
un ceai de consum zilnic in vest si nord – vest. Este ceaiul cel mai folosit in prepararea ceaiului
cu gheata (Ice Tea) si a ceaiului englezesc
(English Tea). Ceaiul negru este cunoscut la
noi si sub denumirea de „ceai rusesc” si este
cu mult mai bine adaptat, din punct de vedere
organoleptic, gusturilor din Europa.

Ceaiul Pu-erh este o categorie de ceai negru
care este dublu fermentat si supus unui
proces de „imbatranire”, ceea ce ii confera
calitati organoleptice si medicale speciale.
Oricare din tipurile de ceai de mai sus
poate fi aromatizat prin adaos de arome
naturale sau artificiale, de exemplu prin
adaugarea de hibiscus, fructe de padure, iasomie,
etc.

Desigur, exista teritorii unde ceaiul
este baut traditional si agreat de intreaga
populatie (China, Japonia, India, Anglia).

Studii asupra efectelor ceaiului

Studii stiintifice au evaluat si au dovedit
importantele avantaje pe care ceaiul le are pentru
sanatate, in prezent, ceaiul fiind extrem
de popular. Dincolo de obicei si de placere,
ceaiul este un rezervor de sanatate, astfel incat
si persoane care nu au baut niciodata ceai
„adevarat” sunt astazi indemnate sa o faca.
Efectele pozitive ale ceaiului sunt determinate
de polifenolii, care cuprind atat
taninurile, cat si bioflavonele (catechinele
ceaiului). Polifenolii constituie 15% – 30%
din frunzele uscate nefermentate de ceai
verde. Un procent ridicat trece in infuzia de
frunze de ceai. Ceaiul, ca bautura, este deci,
o solutie de polifenoli.

In frunzele proaspete de ceai sunt prezente
substante din grupa catechinelor, care includ
cativa esteri galici: gallocatechina (GC), epigal
– locatechina (EGC), epicatechina (EC),
epigallocatechin – gallat (EGCg) si epicatechin
gallat (ECg).

Componenta care predomina este EGCg,
care este si cea mai puternica.

Ceaiul verde contine cu 90% mai multi
polifenoli decat ceaiul negru, deoarece in cel
din urma, o parte din polifenoli sunt oxidati
si inactivati prin expunere la aer si favorizarea
actiunii oxidazelor in timpul prelucrarii.
Compusii antioxidanti din extractul de
ceai sunt neutralizanti ai radicalilor liberi.
Actiunea antioxidanta a ceaiului verde este
esentiala in prevenirea peroxidarii lipidelor,
pas important in formarea placilor de aterom.
Catechinele au efecte sinergice cu vitamina
E, C si cu anumiti acizi organici.

Studii efectuate in multe centre universitare
arata ca ceaiul verde contine cei mai
puternici antioxidanti cunoscuti. EGCg este
de 100 de ori mai puternic in neutralizarea
radicalilor liberi decat vitamina C si de 25 de
ori mai puternic decat vitamina E.
Oamenii de stiinta nu au stabilit inca
doza zilnica necesara pentru ca efectul antioxidant
sa apara, doar ca studii efectuate in
China si Japonia au indicat un minim necesar
de 4 cesti zilnice.

Printre efectele medicale documentate
prin studii ale ceaiului, as dori sa amintesc
profilaxia fata de infarctul de miocard
(3 cesti pe zi reduc cu 11 % riscul – Peters,
2001), cresterea densitatii osoase (fara a fi
clar daca exista efecte asupra reducerii riscului
de fractura pe fond de osteoporoza – Wu
et al. 2002), profilaxia fata de caria dentara
(bazata pe continutul ridicat de fluor pe care
il are infuzia de ceai).

Desi mult studiate, efectele anticanceroase
sunt inca insuficient fundamentate.
Pe modele animale, ceiaurile verde si negru
au prevenit cancere tegumentare, pulmonare,
de cavitate bucala, esofag, stomac, colon, pancreas, vezica urinara si prostata
(Lambert, 2002; Yang, 2002).

In ciuda faptului ca aceste efecte au fost
puse pe seama actiunii antioxidante a flavonoi –
zilor, nu s-a putut evidentia o crestere marcata a
activitatii antioxidante a plasmei sau tesuturilor
dupa ingestia de flavonoizi din ceai, ceea ce a
orientat atentia oamenilor de stiinta catre modularea
semnalelor celulare. Mai exact, se pare
ca flavonoizii moduleaza acele semnale care conduc
la transformarea unei celule normale, in celula
canceroasa (Hou et al, 2004; Khan et al,
2006). Meta-analize si review-uri sistematice
ale stu diilor disponibile nu au reusit sa ajunga
la concluzia ca exista dovezi indubitabile conform
carora ceaiul ar preveni aparitia cancerului
(Boehm, 2009). Relatia dintre consumul de ceai
si cancer este foarte complexa, de aceea sunt necesare
studii numeroase inainte de a se putea recomanda
ceaiul ca element cancero-profilactic.

Ceaiul si scaderea in greutate

Un alt rol al ceaiului, care il face nelipsit
in ceaiurile de slabit (antiadipoase) este cel de favorizare a mentinerii unei greutati normale
si de pierdere a tesutului adipos excesiv.
Studii restranse au indicat o crestere a
energiei cheltuite cu 3 – 5% dupa consumul
de ceai Oolong (Komatsu, 2003) sau de extract
de ceai verde (Dulloo et al, 1999).
Recent, un studiu efectuat pe supraponderali
de ambe sexe a aratat ca folosirea
unor capsule cu extract de ceai nu s-a dovedit
superioara placebo-ului in conso lidarea pierderilor
in greutate obtinute prin dieta si
exercitii (Kovacs et al 2004).

Un studiu interventional cu durata de
12 saptamani a aratat ca adminsitrarea de
ceai oolong imbogatit cu extract de ceai
verde (690 mg catechine/zi) a determinat
o scadere semnificativa in greutate, la nivelul
circumferintei abdominale, a tesutului
adipos total si a tesutului adipos subcutanat,
fata de administrarea exclusiva de ceai
oolong (33mg catechine/ zi) (Nagao, 2005).
Sunt necesare studii de mari proportii in care
sa se controleze precis aportul si cheltuiala de
energie, astfel incat sa se poata evalua daca
ceaiul este cel care promoveaza scaderea in
greutate sau care o mentine. Oricum, studiile
pe animale au indicat ca soarecii care
au baut ceai verde, negru sau o solutie cu
cofeina si-au diminuat substantial tesutul
adipos (Lu et al, 2001).

In ceaiurile anti-adipoase in vanzare pe
teritoriul Romaniei exista intr-adevar ceai
verde, dar si alte plante, de regula diuretice
si laxative. Cele mai multe astfel de ceaiuri isi
bazeaza pretinsele proprietati nu pe o scadere
serioasa a nivelului de tesuturi adipoase, ci pe
deperditia hidro-minerala pe care o produc.
Unele ceaiuri „de slabit” au in compozitie
si ginseng. Aceasta planta, folosita de foarte
mult timp in Asia, isi datoreaza efectele –
destul de putin studiate in mod serios, de
catre oamenii de stiinta – prezentei unor
substante active numite ginsenozide.

Ginsenozidele sunt adaptogene, tonice
generale, cu oarecare efecte antioxidante pe
seama carora pot fi puse actiunile anticanceroase,
destresante si de potentare a libidoului
pentru care este renumit ginsengul. Doar
ca multi neglijeaza ca supradozele de ginseng
pot avea efecte adverse, inclusiv in combinatie
cu anumite medicamente, cel mai comun dintre
acestea fiind efectul hemoragipar.

Ceaiurile antiadipoase din Romania isi
au frecvent originea in China si, pentru o
mai buna conservabilitate, sunt produse din
plante iradiate in tara de provenienta. Metoda
respectiva de conservare, desi sigura
pentru consumator, este privita de multi cu
foarte mari rezerve, de aceea cei care folosesc
aceste ceaiuri ar trebui sa cunoasca faptul ca
plantele respective au fost supuse unui astfel
de proces.

Leave a reply