• Din cauza lipsei de comunicare, ideea de vaccinare a fost pusa in pericol

    Nu cu mult timp în urmă lumea se împărţea în două tabere cu privire la avantajele şi dezavantajele vaccinării anti-HPV. Campania de vaccinare iniţiată acum câţiva ani de Ministerul Sănătăţii a eşuat lamentabil printr-un concurs complex de împrejurări. Cauza principală a fost proasta gestionare a comunicării dinpre autoritatea sanitară a statului român atât către publicul larg, cât şi către comunitatea medicală. De curând însă Organizaţia Mondială a Sănătăţii a făcut o serie de recomandări privind necesitatea vaccinării fetiţelor de 9-13 ani ca măsură de prevenire a cancerului de col uterin. Forul internaţional recomandă de asemenea doar două serii de vaccinare (primo vaccinare şi rapel) şi nu trei aşa cum se considera necesar până acum. Despre aceste recomandări am vorbit cu Dr. Victor Olsavszky, şeful Biroului pentru România al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

    Vaccinul contra HPV intră în categoria acelor aproximativ 10 vaccinuri pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii le recomandă să fie incluse în programele naţionale de vaccinare. Cu diferenţa că, cel puţin pentru HPV, OMS face această recomandare statelor în măsura în care îşi permit financiar. Se ştie că este un vaccin scump, şi nu este la îndemâna tuturor ţărilor. La ora aceasta, pentru prevenţia cancerului de col uterin pe locul întâi se află screenengul, astfel te adresezi femeilor la care vaccinarea nu mai are niciun efect. În paralel se poate începe vaccinarea fetiţelor din categoria de vârstă 9-13 ani la care avem şansa ca peste 20 de ani să înregistrăm primele rezultate, în sensul scăderii importante a ratei cancerului de col uterin. În noua strategie de vaccinare 2015-2020 a OMS Europa, Virusul Papiloma Uman este în continuare luat în calcul. Foarte adevărat este că suntem concentraţi pe trei mari obiective, pe care le urmărim: poliomielita, rubeola-rujeola şi hepatitele, tocmai pentru că ştim că nu toate ţările îşi pot permite susţinerea la scară naţională a vaccinului anti-HPV pentru că nu pot susţine financiar un astfel de demers. În momentul `n care tot mai multe ţări vor vedea beneficiile acestui vaccin şi îl vor introduce la scară mare, iar consumul global va creşte, e clar că mecanismul de piaţă va funcţiona şi preţul lui va scădea. Din poziţia noastră, la acest moment prevenţia are două componente vis-a-vis de cancerul cervical: screening-ul şi vaccinarea.

    HPV este unul dintre cele mai comune virusuri transmise pe cale sexuală. Ştim de asemenea că România se clasează în primele 10 locuri din Europa la incidența infecțiilor cu transmitere sexuală, potrivit statisticilor OMS. Este clar că pe lângă screening şi vaccinare mai trebuie luate şi altfel de măsuri…

    victor

    „O intenţie bună a eşuat lamentabil din cauza neglijării unei componente foarte importante la introducerea de noi măsuri de sănătate, lipsa de comunicare.”

    Privitor la infecțiile cu transmitere sexuală, România a avut o strategie prin 2002-2003, care la vremea respectivă a fost transpusă într-o serie de programe de sănătate. În ceea ce priveşte sifilisul, gonoreea etc. un prim rezultat se vede deja. S-a redus semnificativ numărul de cazuri de sifilis congenital. Încă mai apar cazuri dar acestea sunt scăpări de la urmărirea corectă a gravidiei. Făcându-se corect monitorizarea gravidei, orice infecţie precum sifilis, SIDA, poţi să o depistezi şi poţi interveni. Scăpările sistemului de sănătate în ceea ce priveşte monitorizarea corectă a gravidei se reflectă în infectarea fătului, mortalitate infantilă, naşteri cu probleme şi aşa mai departe. Şi atunci pe domeniul ITS o primă componentă de urmărit este sănătatea mamei şi a copilului, iar cea de-a doua componentă ţine de educaţia sexuală. Promovarea sănătăţii începând încă din şcoală, către publicul larg se poate face direct prin programe naţionale, campani naţionale susţinute de Institutul de Sănătate Publică. Sau se poate face prin intermediul sistemului de sănătate unde, fireşte, medicii de familie au un rol important, sunt în prima linie. Lor ar trebui să le dai pachete întregi de informaţii, de la banalele broşuri şi afişe, până la po­­­­sibilitatea ca ei singuri să-şi organizeze sesiuni de informare a propriilor pacienţi. De fapt, Societatea Naţională de Medicina Familiei a mai organizat întâlniri subregionale, regionale, cu proprii membri sau pentru asistenţii medicali cu care lucrează, prin care medicii de familie îşi up datează informaţiile. Sunt practic doua componente implicate aici: comunicarea către populaţie şi comunicarea în cadrul comunităţii medicale.

    Din nefericire, capitolul comunicare direcţionată de la autoritatea medicală către populaţie, către comunitatea medicală, este deficitar. România a şi înregistrat un eşec în ceea ce priveşte campania de vaccinare anti-HPV de acum câţiva ani.

    Eşuarea acelei campanii este deja studiu de caz în toată lumea. La capitolul aşa nu! O intenţie bună a eşuat lamentabil din cauza neglijării unei componente foarte importante la introducerea unui nou vaccin, de fapt la introducerea de noi măsuri de sănătate, lipsa de comunicare.

    Chiar membri ai comunităţii medicale nu au fost convinşi de beneficiile campaniei şi s-au opus.

    Lipsa de comunicare a funcţionat şi pentru comunitatea medicală. Există două studii serioase pe tema asta, făcute de Catedra de Psihologie din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai”, amândouă apărute în publicaţii de nivel Lancet. Unul dintre studii a avut în vedere mass media de la vremea respectivă, cum a fost reflectată campania şi cum a reacţionat presa. Celălalt a fost de tip focus grup, şi nu numai, pe un eşantion de femei care au fost întrebate asupra motivelor refuzului vaccinării. Acest ultim studiu a relevat două tipuri de explicaţii. Una ţine de sfera psi­hologică şi arată frica de „a-mi asuma responsabilitatea pentru viitor” faţă de cel drag mie. Este importantă această concluzie pentru că în funcţie de rezultatele analizelor ar trebui reformulată informaţia dată sau mesajul transmis populaţiei. În plus, au mai fost câteva elemente care au reieşit din acest studiu: lipsa accesului la informaţiei credibilă în ime­diata apropiere a pacientului şi ac­cesul uşor la informaţie controversată venită pe calea medicilor, unii ziceau că-i bine, alţii că nu. Şi aceasta a dus la scăderea încrederii atât în vaccin cât şi în sistem. Iar al treilea element care a accentuat această frică de asumare a responsabilităţii a fost semnătura solicitată părinţilor în cazul refuzului. A fost o formulare absolut nefericită în acea comunicare de la Ministerul Sănătăţii. La aceasta s-au adăugat informaţiile existente deja pe piaţă, miturile anti-vaccin şi activiştii anti-vaccinare care au ieşit la suprafaţă.

    Odată afectată încrederea în sistem şi în comunicator, degeaba au venit ulterior să explice că lucrurile nu stau chiar aşa. Grav este faptul că acest lucru a contribuit la scăde­rea ratei de vaccinări. Ideea de vac­ci­nare a fost pusă în pericol. A fost nevoie de un efort extraordinar în ur­mătorii ani, inclusiv din partea SNMF, să restabilească încrederea în vaccinare.

    A fost un experiment-şcoală pentru toată lumea. Concluzia a fost că la introducerea unei noi terapii, faci mai întâi o campanie de promovare şi te asiguri că în paralel cu implementarea măsurilor terapeutice există în permanenţă un acces continuu la informaţie din sur­se credibile.

    Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandat doar două vaccinări anti-HPV (primo vaccinarea şi rapel) şi nu trei aşa cum se ştia până acum…

    „În momentul în care Organizaţia Mondială a Sănătăţii face o astfel de recomandare în mod sigur există studii pe care îşi bazează decizia.”

    În momentul în care Organizaţia Mondială a Sănătăţii face o astfel de recomandare în mod sigur există studii pe care îşi bazează decizia. Există un comitet de vaccinologie format din cei mai mari specialişti, independenţi, personalităţi în domeniu selectate după criterii foarte strice şi transparente. El funcţionează la nivel înalt, pe lângă directorul OMS, şi se întruneşte cu regularitate de două ori pe an sau la nevoie. Acesta este comitetul care decide ce tulpini de virul gripal sunt luate în considerare pentru vaccinarea se­­­zonieră, în următorul an. Şi tot acest comitet este cel care face recomandări asupra grupelor de risc sau, în cazul HPV, face recomandările acestea de tip general. Nimeni până acum nu a contestat vreo decizie, care, repet, nu este obligatorie ci are caracter de recomandare. Din punct de vedere tehnic OMS sta­bileşte standardul iar fiecare ţară şi-l implementează în funcţie de nevoi. De exemplu, cea mai recentă re­comandare vis-a-vis de vaccinul antigripal priveşte grupa de risc a pacienţilor de peste 65 ani. Unele ţări precum Franţa sau Germania vaccinează şi pacienţii sub 62 de ani pentru că îşi pot permite. OMS recomandă femeia gravidă pentru vaccinarea antigripală, dar nu toate ţările au luat această recomandare şi au implementat-o. Există ideea că la gravide este bine să te abţii cu diversele terapii deşi OMS recomandă clar vaccinarea la această categorie de paciente.

    Este situaţia chiar atât de gravă în ceea ce priveşte incidenţa cancerului de col dacă OMS a simţit nevoia să facă aceste recomandări privitoare la vaccinarea anti HPV?

    În acest caz se pune problema de mortalitate evitabilă. În trecut aveam doar o singură măsură prin care puteam evita decesele şi anume screeningul. Găseam cancerul în stadiu incipient şi îl tratam. Ori prin apariţia vaccinului anti-HPV abordăm deja măsuri de prevenţie pentru că împiedică inclusiv posibilitatea apariţiei afecţiunii oncologice. Probabil că dacă vaccinarea antiHPV se va extinde şi se va generaliza, peste 20-25 ani am putea renunţa chiar la screening pentru că nu-şi va mai avea rostul. Sigur că screeningul poate descoperi alte probleme de să­nătate, nu numai cancerul de col. Trebuie făcută însă distincţia şi mai ales trebuie evitată confuzia: vaccinarea înseamnă prevenţie, screeningul înseamnă diagnosticare şi tratare.

    Interviu realizat de: Mirela Boroeanu-Stanca

    Comenteaza →

Comentarii

Cancel reply